Falsificatorii de bani are în centrul său povestea facerii unui roman. Se discută enorm despre literatură, iar problema creaţiei constituie o adevărată obsesie. Două dintre personajele centrale sunt scriitori. Bernard, Oliver şi prietenii lor aspiră la aceeaşi condiţie şi chiar personajele secundare provoacă discuţii literare. Evenimentele propiu-zise îşi găsesc nu o data oglindirea în cele povestite, în text, ce mai adesea în jurnalul lui Edouard, care, de altfel, mărturiseşte deschis că subiectul profund al cărţii sale ar trebui să îl constituie tocmai „rivalitatea dintre lumea reală şi reprezentarea ei”. Semnificativ este şi faptul că nu îl vedem pe autor aproape niciodată lucrând la romanul său, în timp ce jurnalul acestui roman creşte cu repeziciune. Jurnalul se constituie treptat în acea realitate ideala la care aspira Edouard, mai pasionantă nu doar decât realitatea obiectivă, dar şi decât opera în vederea scrierii căreia , de fapt, există. ​

​

            Interesant este însă că tot acest joc realitate-ficţiune nu se opreşte aici. Dilemelor şi căutărilor lui Edouard le corespund cele ale creatorului său., André Gide. Metoda pare complicată, dar obţine efecte remarcabile, autorul se dedublează, o parte a lui va părăsi rolul de instanţă absolută dar o alta va coborî în discurs şi, declarând libertatea personajelor sale, îşi va permite să le critice comportamentul sau chiar să facă pronosticuri asupra producţiei sale literare viitoare. Problema facerii cărţii se vede astfel adusă în lumină într-un fel original, printr-o continuă disociere a instanţelor narative şi o rafinată tehnică a punerii în abis.

​​